Ovidiu Bişog - ovibis

Sufletul îmi este un abis a cărui profunzime mă înspăimântă uneori că nu o pot descoperi chiar eu însumi...

Ar fi împlinit... 79 de ani

Tatăl meu, Victor M. Bișog
fotografie din vara anului 2007
Dacă... un mare, trist „dacă”...
Dacă astăzi, sâmbătă, 18 mai 2019, ar mai fi trăit, tăticul meu, Victor M. Bișog, ar fi împlinit 79 de ani! 
Pentru mine, întotdeaua în suflet știu că 18 mai a fost, este și rămâne ziua de naștere a tatălui meu...
Însă de aproape 9 ani el nu mai este printre noi fizic, ci... a mers să se odihnească între cei drepți, la Domnul...
Mi-e dor de tine, tatăl meu!
Îți scriu totuși... 
La mulți ani, tată!

De când sunt creștin?

Am devenit creștin romano-catolic la 21 august 1976, în biserica romano-catolică "Sfinții Petru și Paul” din Răducăneni, județul Iași, România. 
Atunci și acolo am fost botezat romano-catolic, de pr. Dumitru Farcaș, vicar parohial la acea vreme. 
Nași au fost mătușa Maria Dumitru (încă mai este în viață), Păscăloaie Felix și Antoneta (doar nanul Eugen, cum îi spunem, mai trăieşte, deoarece nana Antoneta și ea a trecut la Domnul, Dumnezeu să o odihnească) și Druțu Vasile și Mariana (ambii răposați între timp, Dumnezeu să-i odihnească)
Le mulțumesc nașilor pentru că m-au ajutat să cresc în credință. 
În anul 2010, și tatăl meu, Victor Bișog, a trecut la Domnul și el. 
O mai am pe mama mea, Domnica, ei îi mulțumesc și pe această cale pentru că, împreună cu tata, mi-a dat viață, educație și credință.

De 8 ani fără tată...

Când soarele se îndreaptă spre apus, lumina îşi pierde din strălucire, parcă uneori astfel de momente ne duc cu gândul şi la apusul vieţii noastre sau măcar la apusul vieţii unora dintre cei dragi ai noștri...
De 8 ani, soarele răsare şi apune peste un pământ de pe care lipsesc paşii tatălui meu, soare luminează şi apune peste o curte prin care nu mai trec paşii lui, peste o casă în care nu mai este prezenţa lui fizică... 
Același soare îl văd și de la geamurile apartamentului meu unde tăticul meu nu a mai apucat să intre și să se bucure de realizările familiei mele...
Același soare luminează fața fetiței mele care îl cunoaște pe bunicul Victor doar din fotografii și din cuvintele tatălui ei... cuvintele mele... Măcar  pe Iustin, băiatul meu, tata l-a ținut în brațe cu emoție cu câteva luni și chiar săptămâni înainte să treacă  pragul acestei vieți spre lumea veșnică la Domnul...
Acum 8 ani în urma, la 15 iunie 2010, era ultima oară când ochii mei mai puteau vedea chipul şi mâinile tatălui meu... peste care a coborât capacul unui sicriu, apoi un morman de pământ, apoi coroane şi... flori... multe flori...
A rămas în amintirea fotografiilor, a câtorva înregistrări video, pe care le arăt mai ales copiilor mei, nepoții lui... și peste care mai mă uit și eu, când dorul de tată mă copleșește... și când o lacrimă își face drum spre obraz, ca acum, când scriu aceste rânduri...
Mi-e dor de tatăl meu... mi-e dor...

    Placi video la pret superb!!