Ovidiu Bişog - ovibis

Sufletul îmi este un abis a cărui profunzime mă înspăimântă uneori că nu o pot descoperi chiar eu însumi...

Privirea bătrânei

Pentru majoritatea dintre noi, viaţa e o succesiune de porniri şi opriri, de alergătură şi de răgaz. Pornim în viaţă cu un gângurit, pe care nu îl înţelege mai nimeni, apoi ne oprim din plâns, pentru că suntem miraţi de lumea pe care o descoperim după ce am părăsit sânul mamei. Pornim apoi în această călătorie mare care este viaţa noastră pe pământ.
Creştem, ne dezvoltăm, cât suntem copii, adolescenţi, tineri, apoi, ajunşi la starea de adulţi, ne mai oprim din creşterea fizică, încercând doar să ne menţinem creşterea în înţelepciune.
Şi uite aşa, pornire, oprire, pornire, oprire... formând un ciclu.
În drumul nostru prin viaţă, trecem de multe ori pe lângă alţi oameni: cu unii ne oprim să vorbim, în cazul altora le adresăm câteva cuvinte din mers şi ne continuăm drumul, iar alături de şi mai puţini oameni ne oprim din drumul vieţii noastre, ca să trăim alături de acele persoane. Astfel, ne oprim alături de părinţii noştri, şi ne trăim împreună cu ei copilăria, tinereţea, apoi, de cele mai multe ori, plecăm din casa părintească pentru a ne forma la rândul nostru o familie.
Din drumul nostru care ne poartă pe lângă atât de mulţi oameni, ne oprim, în cazul unui băiat, alături de o fată, sau, în cazul unei fete, alături de un băiat şi, respectiv, o alegem de soţie pe acea fată sau îl alegem de soţ pe acel băiat. Ne oprim din căutarea noastră pe pământ şi ne formăm astfel o familie.
Şirul comparaţiilor ar putea continua, căci multe sunt pornirile sau opririle din viaţa fiecăruia...
Într-o seară, întorcându-mă de la serviciu, treceam cufundat în gânduri pe unul din trotuarele acestui oraş, pe lângă un bloc. La marginea trotuarului, pe o băncuţă de lemn şedea o bătrânică. Trecând pe lângă ea, grăbit, necunoscând-o, m-am uitat la ea scurt, apoi am vrut să‑mi continui drumul. Privirea rugătoare a acelei bătrâne m-a făcut să mă opresc preţ de o clipă. Bătrâna, sărmana, îmbrăcată sărăcăcios, dar curat, într-un capot cu flori, cu o basma acoperindu-i capul, mi-a adresat câteva cuvinte... Din graba mea, nu le-am înţeles prea bine, aşa că m-am oprit... Am încercat să o întreb ce mi-a spus, rugând-o să repete. Cu glas tremurând, bătrâna mi-a cerut un bănuţ ca să-şi poată cumpăra ceva de mâncare, plângându-se că întreţinerea e scumpă la bloc, că bănuţii de la pensie, şi aşa puţini, fuseseră cheltuiţi de mult pe medicamente... şi a întins mâna spre mine. M-am oprit, am căutat în grabă în portofel, i-am întins o bancnotă şi i-am adresat câteva cuvinte de încurajare, la sfârşitul cărora am salutat-o cu cuvintele: „Săru-mâna, mamaie!”. Mi-am continuat drumul şi am trecut prin faţa unui magazin alimentar de cartier, unde am intrat ştiind deja ce urma să cumpăr: am cumpărat o pâine pentru acea bătrână şi câteva mere. M-am întors cale de mai multe zeci de metri, până înapoi la bătrâna care aştepta pe aceeaşi bancă, i-am zâmbit bătrânei şi i-am întins pâinea şi cele câteva mere. În ochii acelei femei au strălucit câteva lacrimi, mi-a mulţumit cu glasul plin de emoţie, eu iarăşi i-am zâmbit şi apoi mi-am continuat drumul spre casă.
Privirea acelei femei mi-a amintit ceva din imaginea bunicii mele, care mă priveşte de acolo, de sus, din lume de dincolo. Iar în suflet am simţit un val de căldură... iar lumina serii de afară devenise mai frumoasă, luminată de două bobiţe de lacrimă şi lumină din privirea bătrânei...

© Ovidiu Bişog 

(text scris la 9 mai 2006, ora 23.20-23.42)

Stropul fermecat


Multe poveşti încep cu „A fost odată...”, dar atât de puţine încep cu „A fost acolo...” Poate pentru că de multe ori vrem să plasăm o poveste într-un anumit timp, dincolo de istorie, dincolo de rotaţia calendarelor, dincolo de timpul pe care îl pătrundem cu mintea... Locul de desfăşurare a acţiunii poveştii parcă mai puţin contează sau abia după multe fraze se spune: „La curtea împăratului cutare...”, acolo, în locul acela magic „de peste şapte mări şi şapte păduri...” Oricum, e un loc departe de locul în care trăim noi, e un timp departe de timpul nostru... un loc în care totul este frumos şi un timp în care e totul cald şi bine şi plin de magie...
Dar fuiorul unei poveşti nu se desfăşoară doar acolo, la gura sobei, ascultând vocea bunicii care ne spune despre aventurile prinţului în lupta sa pentru inima prinţesei... Firul poveştii nu se înnoadă şi se deznoadă doar între paginile unei cărţi groase de poveşti, poate plină de imagini una mai fermecătoare decât cea dinainte.
Chiar şi în timpul nostru, în mijlocul nostru, poveştile se deapănă, şi poate nu printre castele, poate nu printre zmei şi zâne, ci printre noi, oamenii obişnuiţi, în viaţa noastră, în locul obişnuit în care trăim, pe lângă care trecem...
Pentru a vedea povestea, fiecare trebuie să privească într-un alt mod, dintr-un alt unghi, cu o anumită dispoziţie a inimii.
Povestea din această seară este cu o albinuţă şi o floare... Un punct minuscul pe o petală de un alb imaculat – atâta s-ar vedea dacă ne uităm de sus, de la înălţimea noastră de oameni. Dar, dacă ne aplecăm, dacă îngenunchem ca să privim gingăşia acelei flori, atunci vedem că punctul mic de pe petală era, de fapt, o albinuţă, care poposise din zborul ei pe acele petale, stropite de ploaia care tocmai înviorase aerul unei după-amiezi de vară... O ploaie de vară, ca oricare alta... o floare ca oricare alta, o petală ca oricare alta, o albinuţă ca oricare alta... Dar câţi dintre noi mai avem timpul să ne oprim pe aleea unui parc şi să privim acea petală, acea albinuţă? Câţi avem curajul să atingem sfios acel strop de apă care pare ca o lacrimă pe obrazul unei flori?
Parcul părea încremenit... Timpul lui „A fost odată” încetase să mai curgă... Turnul castelului din poveste era, de fapt, acum, doar tulpina acelei flori... Povestea aceasta nu era cu prinţi, cu zâne, ci este o poveste despre o albină şi o floare... şi un strop de ploaie...
Era... o altă poveste...

© Ovidiu Bişog * 17 iulie 2006

Asigurări RCA la Emag. Ca de obicei, cele mai avantajoase!

Ţi-ai luat maşină sau ai una deja şi ai nevoie de asigurarea RCA? Unde găseşti cea mai bună ofertă? Tot la emag.ro!

Moment liric: Cobor

Cobor
 
Privirea ta, fecioară bună
Mă cheamă-n suflet să-mi citesc
Din aştri nevăzuţi m-adună
Să mă cobor, să te-ntâlnesc.
 
Să-mi las tărâmul fără moarte
Să iau iar trupul omenesc
Mă faci să cer să am iar parte
De chin, de dor, de trai lumesc.
 
Renunţ la cer, la nemurire
Doar lângă tine să trăiesc
Să sorb topit a ta privire
Să pot să-ţi spun că te iubesc.
 
Deschide-ţi braţele, cuprinde
Ce necuprins a fost demult
În ochii tăi văd licărinde
Trei lacrimi mari ce-mi par tumult.
 
Îţi strâng mijlocul de copilă
Şi-ţi mângâi părul tău cel fin
Sunt însetat ca o cămilă
Vreau dor de buze să-mi alin.
 
Vai... mă întorc în depărtare
Mă cheamă Cel ce m-a trimis
Nu pot să-i cer o amânare
Însă promit să vin în vis.
 
Ne vom vedea când astrul nopţii
Iar va luci cu chipu-i plin
Mă vei chema în ciuda sorţii
Voi coborî iar cu suspin.
 
Ne vom cuprinde cu putere
De nimeni neştiuţi, tăcuţi
Te voi atinge-n adiere
Ne vom iubi, tot nevăzuţi.
 
Când tu cu glasul îmi vei cere
Să-ţi fiu alături pe pământ
Voi cere trupul de durere
Voi lăsa tot pentr-un cuvânt.
 
© Ovidiu Bişog * 03 iulie 2008, ora 00.10-01.10

(Toate drepturile asupra acestui text imi apartin in calitate de autor. Pentru orice reproducere, partiala sau totala, a acestui text, este necesar acordul meu in scris. Pentru aceasta, luati legatura cu mine (ovibis@gmail.com) anterior oricarei operatiuni de copiere care implica textul poeziei de mai sus.)

Stropul fermecat

Stropul fermecat

Multe poveşti încep cu „A fost odată...”, dar atât de puţine încep cu „A fost acolo...” Poate pentru că de multe ori vrem să plasăm o poveste într-un anumit timp, dincolo de istorie, dincolo de rotaţia calendarelor, dincolo de timpul pe care îl pătrundem cu mintea... Locul de desfă­şurare a acţiunii poveştii parcă mai puţin contează sau abia după multe fraze se spune: „La curtea împăratului cutare...”, acolo, în locul acela magic „de peste şapte mări şi şapte păduri...” Oricum, e un loc departe de locul în care trăim noi, e un timp departe de timpul nostru... un loc în care totul este frumos şi un timp în care e totul cald şi bine şi plin de magie...
Dar fuiorul unei poveşti nu se desfăşoară doar acolo, la gura sobei, ascultând vocea bunicii care ne spune despre aventurile prinţului în lupta sa pentru inima prinţesei... Firul poveştii nu se înnoadă şi se deznoadă doar între paginile unei cărţi groase de poveşti, poate plină de imagini una mai fermecătoare decât cea dinainte.
Chiar şi în timpul nostru, în mijlocul nostru, poveştile se deapănă, şi poate nu printre castele, poate nu printre zmei şi zâne, ci printre noi, oamenii obişnuiţi, în viaţa noastră, în locul obişnuit în care trăim, pe lângă care trecem...
Pentru a vedea povestea, fiecare trebuie să privească într-un alt mod, dintr-un alt unghi, cu o anumită dispoziţie a inimii.
Povestea din această seară este cu o albinuţă şi o floare... Un punct minuscul pe o petală de un alb imaculat – atâta s-ar vedea dacă ne uităm de sus, de la înălţimea noastră de oameni. Dar, dacă ne aplecăm, dacă îngenunchem ca să privim gingăşia acelei flori, atunci vedem că punctul mic de pe petală era, de fapt, o albinuţă, care poposise din zborul ei pe acele petale, stropite de ploaia care tocmai înviorase aerul unei după-amiezi de vară... O ploaie de vară, ca oricare alta... o floare ca oricare alta, o petală ca oricare alta, o albinuţă ca oricare alta... Dar câţi dintre noi mai avem timpul să ne oprim pe aleea unui parc şi să privim acea petală, acea albinuţă? Câţi avem curajul să atingem sfios acel strop de apă care pare ca o lacrimă pe obrazul unei flori?
Parcul părea încremenit... Timpul lui „A fost odată” încetase să mai curgă... Turnul castelului din poveste era, de fapt, acum, doar tulpina acelei flori... Povestea aceasta nu era cu prinţi, cu zâne, ci este o poveste despre o albină şi o floare... şi un strop de ploaie...
Era... o altă poveste...


© Ovidiu Bişog * 17 iulie 2006, ora 22:43
(Orice reproducere parţială sau integrală a acestui text nu este permisă fără acordul meu obţinut în scris)

ANUL ŞCOLAR 2013 – 2014

ANUL ŞCOLAR 2013 - 2014


Semestrul I
Cursuri: luni, 16 septembrie 2013 - vineri, 20 decembrie 2013
Vacanţă: 2-10 noiembrie 2013, doar pentru clasele din învățământul primar şi pentru grupele din învățământul preşcolar
Vacanţă de iarnă: sâmbătă, 21 decembrie 2013 - duminică, 5 ianuarie 2014
Cursuri: luni, 6 ianuarie 2014 - vineri, 31 ianuarie 2014
Vacanţă intersemestrială: sâmbătă, 1 februarie 2014 - duminică, 9 februarie 2014
Semestrul al II-lea
Cursuri: luni, 10 februarie 2014 - vineri, 11 aprilie 2014
Săptămâna „Şcoala Altfel”: 7-11 aprilie 2014
Vacanţa de primăvară: sâmbătă, 12 aprilie 2014 - marţi, 22 aprilie 2014
Cursuri: miercuri, 23 aprilie 2014 - vineri, 20 iunie 2014
Vacanţă de vară: sâmbătă, 21 iunie 2014 - duminica, 14 septembrie 2014 

Sursa: Hotnews.ro


Record la categoria puzzle


După o muncă începută acum trei zile, Iustin, băiatul meu, şi Tatiana, soţia mea, au terminat, în această după-amiază (sâmbătă, 14 septembrie), cel mai mare puzzle făcut în familia noastră: 1.000 de piese (o mie de piese, are o lăţime de 1 m).

Un milion de pupici


Cutia
Fetiţa pregătea un pachet pentru Crăciun. Înfăşura o cutie într-o hârtie aurită foarte scumpă. Folosea o cantitate disproporţionată de hârtie, funde şi panglici colorate.
– Ce faci?, a mustrat-o tatăl cu asprime. Iroseşti toată hârtia! Ai idee cât costă?
Fata, cu ochii plini de lacrimi, s-a refugiat într-un colţ strângând la inimă cutia sa.
În seara din ajunul Crăciunului, cu micii ei paşi de păsărică, s-a apropiat de tatăl încă aşezat la masă şi i-a dat cutia învelită în hârtia preţioasă de cadou.
– Este pentru tine, tăticule, a şoptit.
Tatăl s-a înduioşat. Poate fusese prea dur. De fapt, acel dar era pentru el.
A desfăcut încet panglica, a descurcat cu răbdare hârtia aurită şi a deschis încet, încet, cutia. Era goală!
Surpriza neplăcută a retrezit iritarea sa şi a izbucnit:
– Şi tu ai irosit toată această hârtie şi această panglică pentru a acoperi o cutie goală!?
În timp ce lacrimile apăreau în ochii săi mari, fata a spus:
– Dar nu e goală, tată! Am pus înăuntru un milion de pupici!
De aceea, astăzi există un bărbat care la birou ţine pe masă o cutie de pantofi.
– Dar e goală, spun toţi.
– Nu. E plină de iubirea fiicei mele, răspunde el.

Câte lucruri pline de iubire te înconjoară şi poate nu te gândeşti niciodată la ele...


(Din cartea Bruno Ferrero, 365 de povestioare pentru suflet, în curs de apariţie la Editura "Presa Bună")

Mai are cartea valoare azi?


Mai are cartea valoare azi?
Mai vrem să simţim plăcerea de a citi răsfoind pagini de hârtie, nu mişcând degetul pe un ecran digital?
Emag.ro vine cu o ofertă foarte variată de titluri:
Clic aici pentru oferta acestui magazin:



Din nou despre sfântul Iustin

Am găsit pe internet o pagină amplă dedicată sfântului Iustin, patronul onomastic al băiatului meu.
Textul este în engleză, merită citit şi o să-mi fac timp treptat ca să-l traduc în limba română. Deocamdată...

La mulţi ani, dragul meu fiu, Iustin, de ziua numelui tău!

Iustin Bişog.
Toate drepturile asupra fotografiei sunt rezervate: Ovidiu V. Bişog.

A cui e România? A românilor sau a câinilor?

Am citit cu stupoare articolul: 
Personal sunt totalmente împotriva prezenţei câinilor vagabonzi printre oameni, în orice localitate, indiferent că e oraş sau sat. Câinii vagabonzi NU au ce căuta printre oameni.
Înţeleg că soluţia eutanasierii câinilor fără stăpân nu a fost considerată civilizată. Dar de cu ce e mai presus un câine de un pui de găină pe care îl cumpărăm tăiat şi înpachetat? Sau decât un porc sacrificat în abatoare şi pe care îl cumpărăm tranşat sau tocat în magazine? Sau chiar şi orice animal? De ce câinii trebuie să stea liberi prin oraşe şi să-mi fie mie frică să ies cu copilul la plimbare cu bicicleta de teamă că sar câinii după noi? De ce trebuie atâţia oameni să ajungă să fie muşcaţi?
Citez din articol:
"In 2012, potrivit datelor furnizate de Institutul Naţional de Boli Infecţioase „Prof. Dr. Matei Balş” au fost muscate de caini 16.000 de persoane cu, 3.231 mai multe decat in 2011. Circa 3.300 sunt copii."
Alo? Cum vine asta? 16,000 de oameni muşcaţi de câini doar într-un an şi doar la nivel de Bucureşti? Dintre care peste 3 mii sunt copii? Ooo, dar ştiu care-i treaba: nici unul dintre cei muşcaţi nu circulă cu maşini de lux şi nu face parte din elita politică sau administrativă a ţării... Iar dintre cei 3 mii de copii, nici unul nu e fiu de parlamentar sau de politician sau de oameni din administraţie. Pentru că altfel s-ar fi luat imediat măsuri.
Nu!
Mă întreb: a cui e România? A românilor sau a câinilor? Ce drept au câinii vagabonzi mai presus de oameni? De ce se cheltuie bani pe întreţinerea câinilor şi ne mor bolnavii în spitale, copiii se îmbolnăvesc în maternităţă şi nu sunt bani pentru atâtea treburi? România este şi a mea, şi a ta, cititorule! Da, şi a ta! Pentru că refuz să cred că un câine vagabond poate avea pretenţii asupra teritoriului acestei ţări. Ori dacă teritoriul ţării noastre e marcat prin graniţe, e al nostru! Iar câinii NU au ce căuta liberi printre noi. Nu sunt bani pentru adăpostirea lor în padocuri? Atunci, ori exportaţi la popoarele din Asia care i-ar considera delicatesuri culinare (nu doresc să jignesc pe nimeni, dacă îi place cuiva carnea de câine, să vină să şi-i ia cu plăcere), ori transformaţi în săpun. ca să mă exprim mai... plastic.
România este a românilor. Câinii NU deţin România! 
PS Precizare importantă: Orice altă extrapolare naţionalistă sau extremistă a ideilor de mai sus o resping ca neaparţinându-mi. Mă refer strict la problema câinilor vagabonzi. Câinii nu sunt oameni! 
Rămân deschis oricăror idei sau contraargumente. Dar nu am mai putut să tac! Azi am fost la plimbare prin Iaşi cu copilul meu şi ne-am tot ferit de câini... Şi nu doar noi, ci şi alţii. De ce?? 
Al cui e teritoriul României? Al  câinilor sau al românilor??

Cea mai bună ofertă pentru rovinietă şi celelalte taxe auto: EMAG.ro



Clic aici pentru Cea mai bună ofertă: cumpară rovinieta prin EMAG.RO
Rovinietele întregesc gama de produse dedicate șoferilor, ce se pot achiziționa din eMAG. Aveți posibilitatea de a achiziţiona  atât rovinietele cât și asigurările RCAelectronicele auto și produsele și accesoriile de întreținere auto pentru maşina dumneavoastră... sau maşina soţiei... de ce nu, chiar a soţului :)

Moment liric: HIMERA

Himera


Voisem tăcere, voisem departe
Voisem să uit, să las toate deşarte
Voisem să caut şi-apoi să găsesc
Să aflu ce-n lume mai este firesc.

Fugisem departe de lumea nebună
În urma mea paşii a grabă răsună
Fugeam pe o stradă, fugeam de-ntuneric
Cu ochii vedeam ce părea că-i himeric.

Simţeam frig afară şi-n vene căldură,
La tâmple zvâcnire, în piept o arsură
M-ajunge himera, vrea pacea să-mi fure
Mă zbat, mă cutremur, îi cer să se-ndure.

Mă prinde himera cu gheara-i hapsână
Mi-arată şi colţii, mă trage de mână,
Mă strigă pe nume, eu caut scăpare
Şi fug mai departe în bezna cea mare.

Întorc acum capul şi-o caut cu ochii
Himera îmi pare îmbrăcată în rochii
Cu părul ei negru şi lung despletit
Pe urme m-ajunge, căci am obosit.

Mai sper că-i departe, încerc iar s-alerg,
Dar simt fruntea udă şi dau să o şterg
Şi simt perna udă, mi-e pat cunoscut
Voisem tăcere în somn.... şi-am tăcut.

© Ovidiu Bişog * 03 aprilie 2008, ora 03.28-04.00

(reproducerea este strict interzisă, indiferent de formă, fără acordul meu în scris. Toate drepturile sunt rezervate!)






























Blitz Nikon SB-700 AF TTL Speedlight

Pentru posesorii de aparate foto DSLR de la Nikon, entry şi chiar semi-pro, recomand acest Blitz Nikon SB-700 AF TTL Speedlight
Daţi clic aici: Blitz Nikon SB-700 AF TTL Speedlight 
Il am şi eu, sunt foarte mulţumit de el, şi ca lumină produsă, accesorii, opţiuni, consum foarte eficient din acumulatorii R6, e prietenos cu acumulatorii, e finuţ realizat şi... îl am de peste un an! Îl recomand!

Un altfel de... sultan

Observaţi cumva vreo asemănare cu sultanul din serialul "Suleyman Magnificul"?
(Poză din prima zi a anului 2013)

    Placi video la pret superb!!