Ovidiu Bişog - ovibis

Sufletul îmi este un abis a cărui profunzime mă înspăimântă uneori că nu o pot descoperi chiar eu însumi...

Ar fi împlinit... 79 de ani

Tatăl meu, Victor M. Bișog
fotografie din vara anului 2007
Dacă... un mare, trist „dacă”...
Dacă astăzi, sâmbătă, 18 mai 2019, ar mai fi trăit, tăticul meu, Victor M. Bișog, ar fi împlinit 79 de ani! 
Pentru mine, întotdeaua în suflet știu că 18 mai a fost, este și rămâne ziua de naștere a tatălui meu...
Însă de aproape 9 ani el nu mai este printre noi fizic, ci... a mers să se odihnească între cei drepți, la Domnul...
Mi-e dor de tine, tatăl meu!
Îți scriu totuși... 
La mulți ani, tată!

De când sunt creștin?


De obicei sărbătorim ziua de naștere, pe care o înregistrăm la crearea de conturi pe rețelele de socializare, pe email. Unii își mai sărbătoresc ziua onomastică. Dar câți – dintre creștini – își mai amintesc de ziua Botezului, ziua când au devenit oficial creștini? 
Eu am devenit creștin la 21 august 1976, în biserica romano-catolică „Sfinții Apostoli Petru și Paul” din Răducăneni (jud. Iași). Atunci și acolo am fost botezat creștin romano-catolic, de pr. Dumitru Farcaș, vicar parohial la acea vreme, conform registrului parohial. 
Nași au fost Vasile și Mariana Druțu (ambii răposați între timp, Dumnezeu să-i odihnească), Felix și Antoneta Păscăloaie (între timp, și nana Antoneta și ea a trecut la Domnul, Dumnezeu să o odihnească, mai trăiește „nanul Eugen”, cum îi spunem toți), și nana Maria Dumitru (singura nană a mea în viață). Le mulțumesc nașilor pentru că m-au ajutat să cresc în credință. 
În anul 2010, tatăl meu, Victor Bișog, a trecut la Domnul. O mai am pe mama mea, Domnica. Ei îi mulțumesc și pe această cale pentru că, împreună cu tata, mi-a dat viață, educație și credință. Și o mulțumire și sorei mele, Victorița, care m-a ajutat și mă ajută și ea pe drumul credinței. Dar o mulțumire aparte se cuvine familiei mele, soției și celor doi copii, alături de care îmi testez credința...
*
(Fotografia din dreapta sus este de la botezul băiatului meu, Iustin, din 16 ianuarie 2010, fotograf Adrian Cuba, deoarece de la botezul meu nu am nicio fotografie)

De 8 ani fără tată...

Când soarele se îndreaptă spre apus, lumina îşi pierde din strălucire, parcă uneori astfel de momente ne duc cu gândul şi la apusul vieţii noastre sau măcar la apusul vieţii unora dintre cei dragi ai noștri...
De 8 ani, soarele răsare şi apune peste un pământ de pe care lipsesc paşii tatălui meu, soare luminează şi apune peste o curte prin care nu mai trec paşii lui, peste o casă în care nu mai este prezenţa lui fizică... 
Același soare îl văd și de la geamurile apartamentului meu unde tăticul meu nu a mai apucat să intre și să se bucure de realizările familiei mele...
Același soare luminează fața fetiței mele care îl cunoaște pe bunicul Victor doar din fotografii și din cuvintele tatălui ei... cuvintele mele... Măcar  pe Iustin, băiatul meu, tata l-a ținut în brațe cu emoție cu câteva luni și chiar săptămâni înainte să treacă  pragul acestei vieți spre lumea veșnică la Domnul...
Acum 8 ani în urma, la 15 iunie 2010, era ultima oară când ochii mei mai puteau vedea chipul şi mâinile tatălui meu... peste care a coborât capacul unui sicriu, apoi un morman de pământ, apoi coroane şi... flori... multe flori...
A rămas în amintirea fotografiilor, a câtorva înregistrări video, pe care le arăt mai ales copiilor mei, nepoții lui... și peste care mai mă uit și eu, când dorul de tată mă copleșește... și când o lacrimă își face drum spre obraz, ca acum, când scriu aceste rânduri...
Mi-e dor de tatăl meu... mi-e dor...