Multe poveşti încep cu „A fost odată...”, dar atât de puţine încep cu „A fost acolo...” Poate pentru că de multe ori vrem să plasăm o poveste într-un anumit timp, dincolo de istorie, dincolo de rotaţia calendarelor, dincolo de timpul pe care îl pătrundem cu mintea... Locul de desfăşurare a acţiunii poveştii parcă mai puţin contează sau abia după multe fraze se spune: „La curtea împăratului cutare...”, acolo, în locul acela magic „de peste şapte mări şi şapte păduri...” Oricum, e un loc departe de locul în care trăim noi, e un timp departe de timpul nostru... un loc în care totul este frumos şi un timp în care e totul cald şi bine şi plin de magie...

Dar fuiorul unei poveşti nu se desfăşoară doar acolo, la gura sobei, ascultând vocea bunicii care ne spune despre aventurile prinţului în lupta sa pentru inima prinţesei... Firul poveştii nu se înnoadă şi se deznoadă doar între paginile unei cărţi groase de poveşti, poate plină de imagini una mai fermecătoare decât cea dinainte.

Chiar şi în timpul nostru, în mijlocul nostru, poveştile se deapănă, şi poate nu printre castele, poate nu printre zmei şi zâne, ci printre noi, oamenii obişnuiţi, în viaţa noastră, în locul obişnuit în care trăim, pe lângă care trecem...

Pentru a vedea povestea, fiecare trebuie să privească într-un alt mod, dintr-un alt unghi, cu o anumită dispoziţie a inimii.

Povestea din această seară este cu o albinuţă şi o floare... Un punct minuscul pe o petală de un alb imaculat – atâta s-ar vedea dacă ne uităm de sus, de la înălţimea noastră de oameni. Dar, dacă ne aplecăm, dacă îngenunchem ca să privim gingăşia acelei flori, atunci vedem că punctul mic de pe petală era, de fapt, o albinuţă, care poposise din zborul ei pe acele petale, stropite de ploaia care tocmai înviorase aerul unei după-amiezi de vară... O ploaie de vară, ca oricare alta... o floare ca oricare alta, o petală ca oricare alta, o albinuţă ca oricare alta... Dar câţi dintre noi mai avem timpul să ne oprim pe aleea unui parc şi să privim acea petală, acea albinuţă? Câţi avem curajul să atingem sfios acel strop de apă care pare ca o lacrimă pe obrazul unei flori?

Parcul părea încremenit... Timpul lui „A fost odată” încetase să mai curgă... Turnul castelului din poveste era, de fapt, acum, doar tulpina acelei flori... Povestea aceasta nu era cu prinţi, cu zâne, ci este o poveste despre o albină şi o floare... şi un strop de ploaie...

Era... o altă poveste...

© Ovidiu Bişog * 17 iulie 2006