Praful din deşert

Caravana se mişca încet, prin deşert, cămilele erau din ce în ce mai obosite, iar Vidosub Al Mehmet, un prinţ arab din fruntea convoiului, reuşea cu greu să se menţină drept pe spatele calului său...

Toţi ceilalţi oameni din spatele său păreau nişte fantasme, cu hainele lor largi, care fâlfâiau în bătaia vântului... Adierea abia le atingea frunţile, dar cea mai chinuitoare era setea care le uscase buzele...

Apa era pe terminate, iar mâncarea devenise de mult o amintire... Cu ochii marcaţi de o privire stinsă, cu pleoapele pe jumătate închise... oamenii se legănau în ritmul paşilor cămilelor, ca şi cum vrăjitorul sultanului ar fi aruncat asupra lor cea mai apăsătoare magie...

Vârtejuri de nisip, amestecat cu pietricele mici, erau stârnite din când în când de vântul hoinar al deşertului.

Deodată, se auzi un zgomot surd, urmat de un vaiet tânguitor: unul dintre slujitorii prinţului, din capătul caravanei, căzuse de pe cămila sa. Prinţul s-a întors, s-a coborât de pe cal, i-a ridicat uşor capul slujitorului, şi n-a mai apucat să vadă altceva decât cum ochii acelui sărman s-au coborât încetişor peste ochii care priviseră pentru ultima dată cerul, ochii omului pe care Allah tocmai îl chemase în împărăţia sa.

Prinţul atunci a comandat restului de oameni să ia o pauză, pentru refacerea forţelor... Obosiţi, unul câte unul, slujitorii din alaiul său s-au coborât de pe cămile şi s-au întins pe nisipul fierbinte.

Soarele începuse şi el coborâşul său de pe bolta cerească şi n-a mai durat mult până a dispărut după o perdea roşie, sângerândă, în spatele unui munte de nisip.

Arşiţa zilei şi-a spus repede cuvântul şi somnul i-a cuprins slujitorii prinţului, ba chiar şi cămilele închiseseră ochii, doar pleoapele li se mai mişcau încet, ca şi cum ar fi visat ceva...

Lângă flacăra unui foc arzând peste trei bucăţi de crengi, prinţul se gândea la scopul călătoriei sale, la destinaţia sa. De fapt, la capătul deşertului, în partea cealaltă, trebuia să ajungă la iubita lui, prinţesa din regatul vecin, pentru a o cere de soţie de la tatăl ei. Oftând de dorul prinţesei, prinţul şi‑a pus sub cap, ca o pernă, braţul său şi se gândea la ultima îmbrăţişare dintre el şi iubita sa... până ce somnul l-a cuprins, iar Allah l-a binecuvântat cu un vis prelung... lung... şi un somn adânc.

Dimineaţă, soarele şi-a trimis razele peste locul unde îşi făcuse tabără prinţul. Dar oricât ar fi privit soarele peste întinderea de nisip... era în zadar, căci nu mai era nici o urmă din caravană, nu se mai vedeau nici calul prinţului, nici cămilele, nici oamenii, nici prinţul....

Doar vântul şi-a mai rotit încă o dată mantia sa vijelioasă peste deşertul ars de razele soarelui. Dunele de nisip, de un galben roşietic înfiorător, se confundau în zare, cu orizontul. Peste tot, orice urmă de viaţă devenise praf... Peste tot, era doar praful deşertului.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Ovidiu Bişog - ovibis

Praful din deşert

0 comentarii:

Categorii

Arhiva

Cumpără cu încredere online!

F64

Lista mea de bloguri

Totalul afișărilor de pagină