Ovidiu Bişog - ovibis

Sufletul îmi este un abis a cărui profunzime mă înspăimântă uneori că nu o pot descoperi chiar eu însumi...

De 8 ani fără tată...

Când soarele se îndreaptă spre apus, lumina îşi pierde din strălucire, parcă uneori astfel de momente ne duc cu gândul şi la apusul vieţii noastre sau măcar la apusul vieţii unora dintre cei dragi ai noștri...
De 8 ani, soarele răsare şi apune peste un pământ de pe care lipsesc paşii tatălui meu, soare luminează şi apune peste o curte prin care nu mai trec paşii lui, peste o casă în care nu mai este prezenţa lui fizică... 
Același soare îl văd și de la geamurile apartamentului meu unde tăticul meu nu a mai apucat să intre și să se bucure de realizările familiei mele...
Același soare luminează fața fetiței mele care îl cunoaște pe bunicul Victor doar din fotografii și din cuvintele tatălui ei... cuvintele mele... Măcar  pe Iustin, băiatul meu, tata l-a ținut în brațe cu emoție cu câteva luni și chiar săptămâni înainte să treacă  pragul acestei vieți spre lumea veșnică la Domnul...
Acum 8 ani în urma, la 15 iunie 2010, era ultima oară când ochii mei mai puteau vedea chipul şi mâinile tatălui meu... peste care a coborât capacul unui sicriu, apoi un morman de pământ, apoi coroane şi... flori... multe flori...
A rămas în amintirea fotografiilor, a câtorva înregistrări video, pe care le arăt mai ales copiilor mei, nepoții lui... și peste care mai mă uit și eu, când dorul de tată mă copleșește... și când o lacrimă își face drum spre obraz, ca acum, când scriu aceste rânduri...
Mi-e dor de tatăl meu... mi-e dor...

0 comentarii:

    Placi video la pret superb!!